Îmbată-mă cu durere, dragul meu, litere să mi se prelingă pe piele, să îmi umble besmetic tăceri prin vene și să gust din absența ta atât de brutal încât să îți devorez existența dintr-o respirație.
Mă cuprinde mirosul sălbatic al nopții de coapse. Amurgul constelației emoționale la care priveam muți ne-a scris o ultimă respirație, o ultimă stea s-a sinucis în miezul cerului pătat de întrebări nerostite. Dragul meu, spune-mi ce gânduri dospesc în timpul nostru deja pierdut și ce-a reușit luna să ardă din noi încât să devenim străini. Ți-am așezat blând un răsărit în palme și tu l-ai adunat într-un ghem de rouă rece. Mi-ai urlat tăceri atât de violente încât am devenit capabili să respirăm în tandem a solitudine. Îmi lipsește irealitatea ce mi-ai sădit-o în mine, dar nicidecum nu mai miroase a tine ci duhnește sălbatic a minciuni poetice și priviri aspre. Golul întrebărilor tăcute se adâncește brutal, în valurile ce s-au izbit de nisipul pătat de întuneric se liniștesc doar ploi carnale și gânduri ce o să-mi fie etern obscure.
„Ce căutam în neștire, nu am găsit în tine.”
Simona Ștefania 